oda micului bolnav

de ce te sperie medicamentele mele

când alte lame mă sfârtecă mai adânc?

mă pierd în hăul ce împarte jumătățile,

deși nu le rup de mult in două, mă privește înapoi dulceag,

neaua adâncă de pe lista ingredientelor mă încântă,

sunt bulgăre strâns în mănușa unui copil.

visez la flacoane grele, sigilate steril,

cu tenta aceea de ambrozie

reflectându-mi degetele cu chin.

îmi ocrotesc gândurile ce mă trag la vârtej

și ies pe ureche în perna moale

de prescripții și avertizări...

simt placeboul divin când înghit.

adânc în mine molecule filtrate prin ficat

plutesc în fluviu de plasmă spre delta creierului.

stâncile arse în inima-mi s-au cutremurat, văd

cum se erodeaza, rămâne praful potecii lungi

ce înconjoară lacul din parcul tineretului

și îmi sărută capul cu grija mamei

alintând un mic bolnav.